O toamnă uitată

Iar am căzut.

Mă scutur de frunzele arămii

și respir aerul rece de toamnă

care-mi inflamează gâtul.

Aș vrea să plâng acum,

dar cerul mi-a luat-o înainte.

Fără umbrelă și fără loc călduros,

gândurile-mi alunecă la picioare.

Mintea mi-e goală, sufletul mi-e greu.

Nu pot crede că iar am ajuns să mă simt singură

când eu visam la toată lumea asta.

Mi-e frică să mai visez.

Mi-e frică să-mi spun că trăiesc într-o bulă creată de mine.

Pentru o zi, două, trei

aș vrea să nu mai cred în nimic.

Doar ca să văd ce înseamnă cu-adevărat realitatea.

Să devin pentru totdeauna un adult calculat,

și nu o fată căreia îi sclipesc ochii pentru ceva

ce ar crede că poate deveni adevărat.

Sunt oarbă, dar,

în unele momente,

pot auzi cum visele-mi își fac bagajele, căci realitatea-mi bate la ușă.

Nu mai vreau să sper.

Vreau certitudine.

Dar de unde? Când eu, în fiecare zi, simt că traversez pe o muchie de cuțit un ocean al sentimentelor

în care ușor mă pot îneca.

Aș vrea să stau liniștită pe un nisip fin, la mal,

dar eu tot la ocean ajung.

Căci, în zeci de zile cred,

Iar într-o singură zi, oceanul meu seacă.

Nimeni nu mă ajută să înțeleg de ce.

Știu că eu, singură, ar trebui să-mi dau răspunsul,

însă am obosit de atâta nebunie

și de atâtea pagini scrise.

Copila din mine încă aspiră,

iar eu, cea de azi, mă tem.