Viață
18.10.2022
Un drum
pe care nu-l mai pot păși
Căci el nu știa
că noaptea îmi va fura privirea
Iar sufletul nu-și va mai găsi oprirea.
Nu, el nu știe să se oprească
când stelele lucesc prea tare ca să-l liniștească
dar nici nu știe că ceața
va fura lucirea care-l ținea-n viață.
Un om care visează la stele
nu se gândește la cum poate ajunge la ele
ci i se arată
un gând de a deveni ca ele.
Așa și sufletul meu a pășit
în drumul care nu l-a oprit
să stea cu capul pe pernă
visând la
stelele care îi erau atât de dragi...
însă orizontul nu i-a desenat pași
către o lucire de o mie de ani
ci i s-a oferit un loc pe nume "lume".
O lume în care lumina era acolo
și aici nu era decât
o ceață peste care
sufletul putea zbura
doar dacă știa a merge pe pământ.
A învățat negreșit cum să meargă
Căci pășitul pe uscaturi și pietriș
Îi era necunoscut;
doar norii cu gust de zări dulci
îi erau un crez al pasului.
După o mie de ani,
un suflet a devenit o dorință.
O dorință prin care să calce pământul
pe care acum îl stropește
cu vise din luciri de stele
și-l înflorește.
Acel suflet a fost un om care
nu știa decât să privească la cer
în timp ce pământul scurgea tot din ce însemna el.
Până când s-a ridicat din norul de ceață
pentru a se lupta în încercarea de a păși pe pământ.
Și a pășit,
și a suferit,
până când a reușit
să zărească dincolo de ceață
un mănunchi de flori care însemna
Viață.
pe care nu-l mai pot păși
Căci el nu știa
că noaptea îmi va fura privirea
Iar sufletul nu-și va mai găsi oprirea.
Nu, el nu știe să se oprească
când stelele lucesc prea tare ca să-l liniștească
dar nici nu știe că ceața
va fura lucirea care-l ținea-n viață.
Un om care visează la stele
nu se gândește la cum poate ajunge la ele
ci i se arată
un gând de a deveni ca ele.
Așa și sufletul meu a pășit
în drumul care nu l-a oprit
să stea cu capul pe pernă
visând la
stelele care îi erau atât de dragi...
însă orizontul nu i-a desenat pași
către o lucire de o mie de ani
ci i s-a oferit un loc pe nume "lume".
O lume în care lumina era acolo
și aici nu era decât
o ceață peste care
sufletul putea zbura
doar dacă știa a merge pe pământ.
A învățat negreșit cum să meargă
Căci pășitul pe uscaturi și pietriș
Îi era necunoscut;
doar norii cu gust de zări dulci
îi erau un crez al pasului.
După o mie de ani,
un suflet a devenit o dorință.
O dorință prin care să calce pământul
pe care acum îl stropește
cu vise din luciri de stele
și-l înflorește.
Acel suflet a fost un om care
nu știa decât să privească la cer
în timp ce pământul scurgea tot din ce însemna el.
Până când s-a ridicat din norul de ceață
pentru a se lupta în încercarea de a păși pe pământ.
Și a pășit,
și a suferit,
până când a reușit
să zărească dincolo de ceață
un mănunchi de flori care însemna
Viață.