Creații în proză

Gânduri despre timp (partea 1)

           Timpul ăsta...Oare se referă la maturizarea noastră? Oare, cu cât ești mai conștient de faptul că nu mai ești copilul care nu se gândea la „Ce voi face mâine?” , cu atât mai repede te scurgi printre clipele dictate de „mâine” ? „Ce fac azi” și „Ce fac mâine” sunt elemente care se supun inevitabil timpului, iar noi, ființe înzestrate cu rațiune, însă lipsite de puteri supranaturale, nu putem decât să ne supunem acestui fenomen... Sau mai bine zis, să ne supunem acestui „conducător” ce stăpânește „când”, „aici”, „acolo” și „unde” ? Gândul că "Nu mai am timp să..." nu-ți păturnde în raționalul- care te poate „înflori”, dar și „ofili”- doar pentru că ești surprins în ipostaza omului ocupat, implicat într-un program de rutină, ci și pentru că reprezinți o fărâmă de cuvinte și de fapte într-un univers al timpului care „deține” un teritoriu al cărui sfârșit nu există. Nu-ți dai seama că el îngheață nemernic momentele propriei vieți pe care nu le mai poți trăi încă o dată la fel?

           Oare mai există cu-adevărat noțiunea de a fi independent în această lume? Cum rămâne cu apa, cu hrana? Dar cu sentimentele, emoțiile umane și, mai ales, cum rămâne cu timpul? Suntem strânși conectați la fenomenul de absorbire al timpului, suntem strânși legați de acele ceasornicului care mereu se vor roti și vor „asculta” de timp. V-ați gândit că timpul este singurul element ce rămâne același, dar niciodată nu se oprește din „a acționa”? Aici se includ și obiectele precum alimentele,pe lângă ființe. La urma urmei, până și un lapte care este plasat în alt loc decât cel „predestinat” expiră, adică „își are sfârșitul”. Sau un lucru din dormitorul propriu, care nu este îngrijit, tot se strică. Oare ne dăm seama de asta? Oare ne dăm seama de propriile acțiuni, de faptul că am ajuns să ne batem atât de mult joc de timp?! Poate nu e chiar vizibil, însă el este răbdător cu noi și se așteaptă la respectul și înțelegerea noastră. Ar trebui să existe la fiecare colț de stradă ,indiferent de locul de pe Pământ, o plăcuță gigantică, colorată în mod atractiv pentru a-ți atrage atenția, pe care să scrie "NU VĂ BATEȚI JOC DE TIMP!". Modernizarea e un pion al adversarului care ne împiedică să ne mai bucuram de câștigarea jocului... Gadget-urile, situațille problematice la nivel mondial care iscă uriașe conflicte, până și certurile în cadrul familiei din cauza inflației și a lipsei de respect a autorităților față de cetățeni, ne manipulează și ne aruncă fără milă ca o minge de tenis care nimerește în fileu, adică fix în poalele pradei...

          Pe plăcuța despre care v-am mărturisit mai sus ar trebui să se mai insereze ceva esențial: "Aveți grijă cum vă comportați cu timpul, el este prieten bun și etern cu nașterea, dar și cu MOARTEA!" Hm, fenomenele astea nu vor părăsi niciodată condiția omului. Acest fapt seamănă cu un MAT la șah, când cea mai importantă piesă a ta, regele, nu mai poate fi deplasat. Adversarul îți fură posibilitatea de a mai acționa și nu mai ai absolut nicio variantă de evadare, iar „regele tău” nu-ți mai este „loial”. Piesele tale albe sunt prizoniere ale pieselor negre, întunecate și, în mod vag, peste tabla de joc se așază o ceață grea. După ceață, observi că piesele tale au dispărut, iar numărul de piese negre este dublu acum. Ce puteai face ca acest „asalt” să nu se întâmple?

           Trebuia să joci cu cea mai multă dedicare posibilă, dar nu să-l intimidezi pe adversar, ci să-l respecți; un joc curat, responsabil și liniștit... Așa este și în cazul timpului; îl respectăm ca să menținem un joc ,de fapt, să menținem o viață curată, liniștită și responsabilă. Cel mult între om și timp poate exista o remiză. Omul nu va câștiga niciodată în fața timpului.

Gânduri despre timp (partea a 2-a) - Despre cum timpul provoacă un impact asupra sentimentelor noastre

           Oare timpul mai reprezintă o coordonată care ne redă lumea în care ne canalizăm în momentul trăirii unui anumit sentiment? Sau altfel spus, există doar o lume în care suferi, plângi, râzi sau zâmbești? Mă gândesc la faptul că fiecare sentiment trăit la o intensitate aparte te propulsează în spațiul său, fără să realizezi că te situezi într-o călătorie profundă și interconectată cu ceea ce viața îți oferă.

           De ce vă mărturisesc asta? De exemplu, în momentul în care tristețea este sentimentul trăit, perspectiva ta asupra dimensiunii tale interioare, dar și și asupra exteriorului se manifestă la fel ca cea reprezentată de momentul în care ești atât de fericit încât nu te mai poți opri din zâmbit? Tot trupul tău se relaxează și se detașează de inhibiții la fel mult? Respiri același aer sau simți că te sufoci? Ești mistuit de frigul dezamăgirii sau ești mângâiat de căldura entuziasmului în fiecare moment al unei zile, al unei luni, al unui an? Sau chiar și în fiecare moment al unei ore?

           Toate aceste „galaxii de manifestări umane” au un "bilet dus-întors". Suntem meniți să "călătorim" de mai multe ori într-un spațiu dominat de același sentiment care ne stârnește sufletul, mintea și corpul. Poți trăi o dată, de două ori, de trei ori, de n ori tristețea, la fel cum se poate întâmpla în cazul fericirii. Prin perioadele care se repetă, ne întărim acest automatism. Perspectiva pozitivă asupra unui sentiment neplăcut anterior se referă la capacitatea omului de a-și pune în valoare diversitatea și de a trăi cu adevărat în cadrul unei situații. Chiar dacă o astfel de negativitate poate degrada pe moment speranțele și curajul omului, aceste atribuții pot fi modelate așa încât fiecare dintre noi să evoluăm; să ne alimentăm puterea așa cum o plantă este hrănită de o ploaie abundentă, căci în cadrul unor astfel de ploi, acea plantă va crește cel mai mult. Oare nu în sensul acesta se prezintă trăirile negative din viața noastră? Oare nu momentul după o ploaie puternică, respectiv percepția noastră, nu sunt definitorii pentru întărire a modului nostru de existență?

           Și totuși, aceste aspecte se raportează la o mentalitate care se formează în funcție de circumstanțele și acțiunile care se desfășoară din momentul în care ne naștem. Este foarte interesant faptul că deși unei situații îi poți atribui aceeași emoție ca alteia, însă ele nu ne trezesc, de cele mai multe ori, aceeași senzație. E normal ca furia de la 18 ani să nu se consume sub semnul acelorași aspecte ca la o furie de la 8 ani, de exemplu. La 18 ani te simți furios pentru faptul că nu ai luat o decizie în ceea ce privește alegerea facultății, iar la 8 ani ești furios pentru faptul că nu ai obținut acel "foarte bine" la testul de înmulțiri și scăderi.Este normal să se întâmple așa. Și oare nu e bine, chiar dacă situațiile date se raportează la un aspect negativ văzut de omul la 8 ani și după de același om, doar că la 18 ani? Totuși există o evoluție în acest caz, nu?

           A fi soare după un o ploaie puternică poate reprezenta chiar parcursul care clădește evoluția ființei umane. Până la urmă, dacă ne raportăm la acest fapt, vine curcubeul, nu?